Calea ferată de la Rhune

Calea ferată de la Rhune, numită și trenul de la Rhune sau trenulețul de la Rhune¹, este o linie feroviară electrificată, cu ecartament metric și cu cremalieră, situată în Țara bascilor în departamentul Pyrénées-Atlantiques. Este una din rarele căi ferate cu cremalieră din Franța aflate încă în serviciu. Pe o linie cu ecartament metric, inaugurată în 1924, circulă în sezonul turistic rame de epocă cu tracțiune electrică. Linia leagă pasul Saint-Ignace, la circa 10 km est de Saint-Jean-de-Luz cu vârful La Rhune la 905 m altitudine, pe frontiera franco-spaniolă.

Linia de la pasul Saint-Ignace la Vârful La Rhune

Situația geograficăLinia urcă pe La Rhune, vârf situat în Pirinei în Țara bascilor, la frontiera dintre Spania și Franța. Gara de plecare este situată în pasul Saint– Ignace, la circa 10 km de Saint-Jean- de-Luz între Ascain și Sare.

Istoric În 1908, se naște idea de construire a unei căi ferate pentru a urca pe vârful la Rhune; proiectul se concretizează prin începerea lucrărilor în 1912 și crearea Société anonyme des Chemins de Fer basques în 1913, care ia numele de Voies ferrées départementales du Midi (VFDM) în 1914. Lucrările sunt suspendate în timpul războiului din 1914-1918; ele se reiau în 1919 și se termină în 1924 cu două inaugurări: la 25 aprilie pentru primul tronson până la Trois Fontaines și la 30 iunie pentru legătura cu vârful. În anii următori, exceptând perioada războiului 1939-1945, locul atrage din ce în ce mai mulți turiști, ceea ce se traduce prin investiții privind, de exemplu, amenajarea unei parcări în 1958, construirea unei săli de așteptare și a unui coridor pentru a accede la vârf, situat la câțiva metri în Spania, în 1967. Chemată să se pronunțe prin referendum în 1978, populația din Sare respinge proiectul de creare a unei șosele care să urce până la vârful la Rhune, ceea ce permite supraviețuirea trenului și punerea în serviciu a unei a patra rame în 1996.

Caracteristici Calea ferată de la Rhune permite, cu ai săi 4,2 km de cale metrică, de a trece de la altitudinea de 169 metri (gara de plecare din pasul Saint-Ignace), la o altitudine de 905 m (gara de sosire de lângă vârful la Rhune situat pe frontiera franco-spaniolă). Această ascensiune bucolică durează treizeci și cinci de minute, linia utilizând tehnica unei căi ferate cu cremalieră, sistem Strub, pentru a putea urca această rampă de 250 mm/m. Din motive de securitate, alegerea energiei motrice a fost de la origine, en 1924, aceea a electricității și a curentului trifazat. Aceste tehnici permit un avans al trenului cu o viteză medie de aproximativ 8 km/h.

Material rulant feroviar

Rame Materialul este tot cel conceput în 1924. Ansamblul parcului, locomotive și vagoane, a fost complet restaurat, controlat și adus în concordanță cu normele actuale la scurt timp după schimbarea concesionarului în 1996, de către întreprinderi specializate, unele dispunând de planurile originale. Ramele sunt compuse fiecare dintr-o locomotivă și două vagoane de călători, locomotiva cu cremalieră fiind întotdeauna amplasată în aval de vagoane. Locomotiva împinge vagoanele la urcare și le reține la coborâre, doi agenți fiind necesari pentru conducere căci vagonul terminal dispune de o cabină de frână ocupată de un agent.

Locomotive Locomotivele electrice au ca model prototipul primei locomotive cu curent trifazat concepută în 1895 de Brown Boveri în Elveția, reprodus pe numeroase linii cu cremalieră. Ele sunt alimentate cu curent prin intermediul a două pantografe duble; ele sunt pe două osii care sunt doar portante. Sistemul cu cremalieră permite două acțiuni: una este motrice și cealaltă de frână. Aceasta se face prin două roți dințate centrale care sunt puse în mișcare prin angrenaje cu dublă demultiplicare. Energia motrice este furnizată de cele două motoare asincrone trifazate de 160 CP, la 750 rot/min. De asemenea, locomotivele sunt echipate cu două frâne de mână, capabile să imobilizeze trenul: acestea acționează pe fiecare roată dințată prin intermediul unor tambure canelate situate de-o parte și de alta. O frână de motor automată se declanșează dacă viteza depășește 9 km/h și oprește trenul în câțiva metri.

Vagoane Construite de Établissements Soulé din Bagnères-de-Bigorre, cutia lor este din lemn vopsit (lambriuri de castani din Ardèche) și au acoperișul din brazi de Pirinei². În extra-sezon, la depou se face anual întreținerea lor. Șasiul este așezat în amonte pe un boghiu și în aval pe o osie, pentru a avea o mai bună înscriere în curbele căii. Vagoanele au fiecare o osie de frână, capabilă să imobilizeze trenul în caz de urgenta. Un vagon este compus din șase compartimente de zece locuri pe scaune, adică șaizeci în total.

Depou Un atelier de reparații se află la circa 400 m după gara din pasul Saint-Ignace. El are 3 linii.

Exploatare Departamentul Pyrénées-Atlantiques, proprietarul infrastructurii, încredințează exploatarea unui concesionar. Din 1995 până în 2012 a fost o filială a societății Veolia Transdev care asigura exploatarea. Înainte linia era exploatată de Voies ferrées départementales du Midi (VFDM). Din 2012 l’Établissement public des stations d’altitude (EPSA) exploatează calea ferată și dispune de șase locomotive și opt vagoane. În timpul sezonului estival, patru rame sunt în exploatare pentru a-i conduce pe cei aproximativ 350 000 de călători anuali.

Note și referințe

Site officiel du concessionnaire actuel, source principale de la page, lien du 21/06/2009 (http://www.rhune.com/pages/fr/ 17/le-petit-train-de-la-rhune-petit-train-touristique-du-pays-basque.html)
Géo Découverte – Hors série Trains de France

Bibliografie

Jacques Antz & Isabelle Fleury, La Rhune – Larrun, Éditions Sud Ouest 2009 (ISBN 978 2 87901 978 9)
Pierre Espil, Chemin de fer à crémaillère de la Rhune 1924-1983, Imprimerie Marrimpouey, Pau, 1983
Pierre Espil, René Baron & Société des voies ferrées départementales du Midi, Cinquantenaire du chemin de fer de la Rhune 1924-1974, 1974
André Lebourleux, Le petit train de la Rhune, Jakintza, hors série
Francis Mendiondo, Si le petit train m’était conté, Éditions Utovie, jeunesse, 1999
Sophie Ponsolle, La Rhune et son petit train, Éditions Monhélios, Oloron-Sainte-Marie, 2002
Bernard Collarey, « Le Chemin de fer de la Rhune : un montagnard au Pays basque », Rail Passion (hors série), juin 2010, p. 54-57 (ISSN 1261-3665 )